Ză bonzai

De când am dat cu privirea de el am ştiut că nu are nici o şansă. Avea frunzuliţele de un verde puternic şi lucitor, părea puţin dezorientat în ghiveciul minuscul în care fusese aşezat strâmb şi în grabă - probabil în viteza unei benzi rulante. A venit cu o etichetă în 4 limbi pe care scria sumar cum trebuie crescut. Am oftat adânc când l-am primit şi preţ de o secundă am avut o viziune sumbră: pomişorul era uscat şi-i cădea ultima frunză. Nu l-am lăsat la birou, de ruşine să nu-l vadă colegii - care mi l-au făcut cadou - deshidratat şi trist. L-am dus acasă şi l-am pus în geamul de la bucătărie, să se uite la nuc; am încercat să-i pun apă cât mai des, cu toate că, fiid aproape de calorifer, cu o tăviţă de apă super mică, l-am găsit de câteva ori cu pământul uscat :D S-au şi îngălbenit câteva frunzuţe, altele chiar au căzut... Nu-i de bine. Am auzit că bonzaii sunt pretenţioşi şi, cunoscându-mi trecutul sinistru alături de alte plante nevinovate, cred că aş avea şanse reale doar cu un cactus…