În viaţă nu e nevoie decât de un singur lucru: un hamac. Odată ce ai un hamac ai absolut tot.
Azi am ajuns la concluzia că viaţa adevărată nu înseamnă şi mai multe haine, un apartament mobilat cu stil sau excursii în străinătate. Nu, viaţa adevărată e să stai sub soare în hamac, legănat de adierea primăverii şi să întrezăreşti printre gene iarba verde presărată de păpădii.
duminică, 24 aprilie 2011
sâmbătă, 23 aprilie 2011
By train
A trecut ceva vreme de când n-am mai mers cu trenul, atât de multă că acum trenul se cheamă ‘săgeată’ şi nu mai face zgomotul acela specific la trecerea peste îmbinările şinelor.
Timişoara. Ora 5 fără ceva, dimineaţa, în gară. Uşor dezolant, uşor murdar şi nici afişajul cu sosiri - plecări nu mai merge. Ce-i neschimbat: chioşcurile cu hamburgeri, cafeaua proastă şi oamenii ciudaţi. Luăm bilete, luăm apă, luăm cafea şi ieşim pe peron să respirăm aerul metalic şi să aprind o ţigară. “Destul de multă lume pentru ora asta…” Dintr-un telefon aproape ‘polifonic’ strică dimineaţa o manea. Cineva o pune la nesfârşit... suferă din dragoste, e de înţeles.
Trenul nu mai vine. Lumea începe să-i întrebe pe naşi dacă la linia asta. Nasii zic da la început apoi glumesc că nici ei nu mai ştiu sigur. Încă o ţigară şi câteva guri de cafea; cafea prostă, dar totuşi cafea. Apare şi săgeata. Urmează o îmbulzeală scurtă; cum săgeata are două vagoane, 1 şi 3, iar vagonul 1 nu e primul după locomotivă, lumea e confuză. Ne urcăm, ne aşezăm, pornim.
Somnul de 2 ore de peste noapte se cere continuat; mi-e frig de oboseală şi nu găsesc poziţia comodă de nani. În cele din urmă renunţ să mă mai foiesc şi aţipesc. Mă trezesc când oprim în ceva staţie şi pentru câteva secunde nu ştiu unde sunt; apoi îmi dau seama că sunt în tren, închid gura şi mă avânt din nou pe tărâmul viselor de care n-o să-mi adunc aminte.
Şibot. Soare, vânt (coafura rezistă) şi nici o legătură spre Cugir în următoarele 4 ore. Ne lipim de-o ocazie şi pe la 10 suntem acasă.
A fost mişto cu trenul. Mi-era dor. Vorbesc serios.
Timişoara. Ora 5 fără ceva, dimineaţa, în gară. Uşor dezolant, uşor murdar şi nici afişajul cu sosiri - plecări nu mai merge. Ce-i neschimbat: chioşcurile cu hamburgeri, cafeaua proastă şi oamenii ciudaţi. Luăm bilete, luăm apă, luăm cafea şi ieşim pe peron să respirăm aerul metalic şi să aprind o ţigară. “Destul de multă lume pentru ora asta…” Dintr-un telefon aproape ‘polifonic’ strică dimineaţa o manea. Cineva o pune la nesfârşit... suferă din dragoste, e de înţeles.
Trenul nu mai vine. Lumea începe să-i întrebe pe naşi dacă la linia asta. Nasii zic da la început apoi glumesc că nici ei nu mai ştiu sigur. Încă o ţigară şi câteva guri de cafea; cafea prostă, dar totuşi cafea. Apare şi săgeata. Urmează o îmbulzeală scurtă; cum săgeata are două vagoane, 1 şi 3, iar vagonul 1 nu e primul după locomotivă, lumea e confuză. Ne urcăm, ne aşezăm, pornim.
Somnul de 2 ore de peste noapte se cere continuat; mi-e frig de oboseală şi nu găsesc poziţia comodă de nani. În cele din urmă renunţ să mă mai foiesc şi aţipesc. Mă trezesc când oprim în ceva staţie şi pentru câteva secunde nu ştiu unde sunt; apoi îmi dau seama că sunt în tren, închid gura şi mă avânt din nou pe tărâmul viselor de care n-o să-mi adunc aminte.
Şibot. Soare, vânt (coafura rezistă) şi nici o legătură spre Cugir în următoarele 4 ore. Ne lipim de-o ocazie şi pe la 10 suntem acasă.
A fost mişto cu trenul. Mi-era dor. Vorbesc serios.
vineri, 15 aprilie 2011
Status update on quitting
:) sunt într-o zonă delicată, undeva între nebunie, umor și ură. Și cum e îngustă bucățica pe care încerc să-mi țin echilibrul mai dau pe de lături și ajung și într-una din zonele învecinate... Am început de vreo 2 săptămâni să iau în serios dependența mea preferată - fumatul. Poate și din cauză că inima și plămânii îmi mai fac câte un 'pssst' ocazinal și își cer dreptul de a fi considerate organe vitale și cam de neînlocuit. Și uite asa, 'încerc' pe bune să mă las de fumat.
Am recurs la diverse tactici. M-am trezit dimeața convinsă că nu fumez și că n-am fumat niciodată (mizând pe autosugestia mea destul de puternică); a fost ok până în clipa în care am intrat pe pilot automat și m-am dus, firesc, la chioșc, să-mi iau țigări, apoi la cafenea unde am fumat, așa, în stilul 'hai s-o mai facem o dată, de dragul vremurilor trecute'.
Altă tactică a fost lepădarea în manieră biblică de lăsatul de fumat, în sensul că, atunci când o colegă de birou m-a chemat la țigară și eu am refuzat iar ea m-a întrebat dacă m-am lăsat, am zis că nu. Ok, n-am ajuns ca apostolul să zic asta de 3 ori, că la a doua invitație, câteva ceasuri mai târziu, am mers, am aprins-o și am savurat-o aproape incapabilă să mă concentrez asupra discuției.
Da, am spălat toate scrumierele, am aerisit și am triplat consumul de apă. În final am ajuns tot la chioșc, acolo unde tanti îmi zâmbește și stie exact ce țigări cumpăr. Cu diferența că acum, de când îmi doresc să quit, precizez aproape la fiecare pachet că mă las; și tanti râde. Cum să știe ea că eu intru în magazin cu inima stransă și mi-e rușine de cei din jur de parcă aș avea o pungă de aurolac în buzunar?; cred că e prima dată când mă simt ca un drogat, conștient de dependență, deprimat că lucrurile sunt așa dar apoi fericit după primul fum.
Tactica preferată rămâne însă lăsatul de fumat ACUM. First time când am făcut asta tocmai îmi luasem un pachet nou. Am fumat vreo 3 țigări, apoi m-am enervat, m-am lăsat și am aruncat pachetul la gunoi. Ce-i drept, în secunda următoare m-am gândit dacă o să fiu atât de disperată încât peste câteva ore o să bag mâna să-l scot. Looks like at least I still have my pride și dus a fost pachetul. A doua oară când m-am lăsat ACUM ieșeam din cafenea după încă o sesiune matinală de cofeină; tot un pachet aproape plin a ajuns într-un coș de gunoi și probabil a fericit alte suflete. Al treilea ACUM a fost acum 7 ore; din nou acea partea din mine care ar trebui să fie în control mai mult timp, cea care e capabilă să judece rațional, a hotărât că e penibil, că gata, până aici! Și am aruncat pachetul.
Abordarea asta e grozavă. Serios, de fiecare dată când am aruncat pachetul de țigări am fost cuprinsă de un sentiment de eliberare pe care mi-e greu să-l descriu. Imaginați-vă că vă înconjoară o aură strălucitoare și niste voci cântă în cor punctând momentul magic și unic. Acum mă uit la pachetul de pe masă și el începe parcă să tremure :D
Am recurs la diverse tactici. M-am trezit dimeața convinsă că nu fumez și că n-am fumat niciodată (mizând pe autosugestia mea destul de puternică); a fost ok până în clipa în care am intrat pe pilot automat și m-am dus, firesc, la chioșc, să-mi iau țigări, apoi la cafenea unde am fumat, așa, în stilul 'hai s-o mai facem o dată, de dragul vremurilor trecute'.
Altă tactică a fost lepădarea în manieră biblică de lăsatul de fumat, în sensul că, atunci când o colegă de birou m-a chemat la țigară și eu am refuzat iar ea m-a întrebat dacă m-am lăsat, am zis că nu. Ok, n-am ajuns ca apostolul să zic asta de 3 ori, că la a doua invitație, câteva ceasuri mai târziu, am mers, am aprins-o și am savurat-o aproape incapabilă să mă concentrez asupra discuției.
Da, am spălat toate scrumierele, am aerisit și am triplat consumul de apă. În final am ajuns tot la chioșc, acolo unde tanti îmi zâmbește și stie exact ce țigări cumpăr. Cu diferența că acum, de când îmi doresc să quit, precizez aproape la fiecare pachet că mă las; și tanti râde. Cum să știe ea că eu intru în magazin cu inima stransă și mi-e rușine de cei din jur de parcă aș avea o pungă de aurolac în buzunar?; cred că e prima dată când mă simt ca un drogat, conștient de dependență, deprimat că lucrurile sunt așa dar apoi fericit după primul fum.
Tactica preferată rămâne însă lăsatul de fumat ACUM. First time când am făcut asta tocmai îmi luasem un pachet nou. Am fumat vreo 3 țigări, apoi m-am enervat, m-am lăsat și am aruncat pachetul la gunoi. Ce-i drept, în secunda următoare m-am gândit dacă o să fiu atât de disperată încât peste câteva ore o să bag mâna să-l scot. Looks like at least I still have my pride și dus a fost pachetul. A doua oară când m-am lăsat ACUM ieșeam din cafenea după încă o sesiune matinală de cofeină; tot un pachet aproape plin a ajuns într-un coș de gunoi și probabil a fericit alte suflete. Al treilea ACUM a fost acum 7 ore; din nou acea partea din mine care ar trebui să fie în control mai mult timp, cea care e capabilă să judece rațional, a hotărât că e penibil, că gata, până aici! Și am aruncat pachetul.
Abordarea asta e grozavă. Serios, de fiecare dată când am aruncat pachetul de țigări am fost cuprinsă de un sentiment de eliberare pe care mi-e greu să-l descriu. Imaginați-vă că vă înconjoară o aură strălucitoare și niste voci cântă în cor punctând momentul magic și unic. Acum mă uit la pachetul de pe masă și el începe parcă să tremure :D
Abonați-vă la:
Postări (Atom)