In the death car

După 2 săptămâni de călătorit exclusiv by fir, a venit și ziua (mă rog, era seară) când am comis păcatul suprem și am luat taxi-ul spre casă. Pedeapsa a venit instantaneu iar suferința a fost aproape de nesuportat, putând să o calific ca fiind a 'near death experience'.

La sfârșitul unei zile de vineri obositoare și deloc palpitantă m-am gândit că cea mai bună terapie ar fi o clătită din complex și un film vizionat la căldurică pe canapea. Și cum era deja cam târziu, am zis că mai bine iau taxi. Ajung la Mayday și aleg să urc într-un tudo. În secunda în care închid ușa, mă lovește un aer cald și plin de... nu știu cum să-l descriu... era o combinație fatală de sudoare, câine ud, ciorapi putrezi și multe alte lucruri care probabil au fos vii odată dar au murit de mult. M-am mutat instant din spatele șoferului și m-am lipit de ușa din dreapta. Am început să respir încet și să-mi doresc să fi putut mânui tehnicile călugărilor tibetani, ca să-mi induc un fel de moarte clinică. După câteva minute mi-am aranjat eșarfa de la gât și preț de 8 secunde am respirat o urmă din parfumul meu și am evitat leșinul. După alte câteva minute am deschis ușor punguța cu clătite și mi-am concentrat nasul spre firicelul de miros plăcut care răzbea din ea. A fost un drum lung și am avut timp să mă gândesc la alegerile pe care le-am făcut în viață, la cei dragi, la soare, flori și Dumnezeu.

Am prins toate semafoarele pe roșu. La fiecare groapă din asfalt eram asaltată de o doză suplimentară de duhneală. Priveam pe geam cu ochi mari, triști și roșii, mă uitam cu emoție la pietoni și îi invidiam. Mintea făcea tot felul de scenarii salvatoare ('la viteza asta, poți sări din mers'). Începea să mă mănânce pielea și derulam în gând toate reclamele la produse de curățat care omoară bacteriile. Puteam să jur că vad în semi-intuneric creaturi minuscule și pline de răutate care se urcă pe mine.

În cele din urmă am coborat din mașină, am zâmbit, am zis la-revedere (yes, I'm too nice) și am început să respir cu nesaț aerul rece cu tot cu fulgii de zăpadă ce pluteau în el. Când am ajuns în casă încă mai simțeam în stomac gustul teribil al chestiei pe care o respirasem tot drumul. Am aprins o țigară ca să șterg urmele și după o jumatate de oră am putut să mă bucur de clătita mea.

Nu, nu sunt o sensibilă, nu mi se face rău de la mirosul de canal sau de la cel al toaletelor ecologice. Am mai prins taxiuri cu miros dubios, am mers cu firul vara și am fost ok dar de data asta cred că mi-am cunoscut limitele toleranței olfactive.

E ca atunci când...

... îţi propui să te laşi de fumat şi în secunda următoare te uiţi panicat în pachetul de ţigări să vezi dacă îţi mai rămân măcar 3 pentru cafeaua de dimineaţă, întrebi cât e ceasul să-ţi dai seama dacă mai e lumină la ABC-ul din faţă sau dacă mai e deschis chioşcul de la colţ, unde chiar dacă nu au ţigările tale (din motive lipsite de orice sens pentru un fumător), au totuşi ţigări şi în cele din urmă îţi şantajezi fratele să mergă cu tine pe străduţele lipsite de lumină dintre blocuri ca să ajungi la dracu' în praznic unde e non-stop şi au ţigările tale.

It's all about the shoes

Îmi aduc aminte cum mă trezeam dimineaţa în mersul grăbit al oamenilor care se duceau la 'servici'. Se întâmpla în preajma revoluţiei, pe vremea când stăteam încă la bloc. Si ştiu că ritmul creştea pe măsură ce ora se apropia de 7. Când uzina suna de 7 fără zece, se auzea un ropot de tocuri, făcut de paşi mai mărunţi sau mai mari. Câteodată mă ridicam din pat şi mă uitam pe geam fascinată de graba crescândă a oamenilor. Aspiram cumva la momentul în care mă voi alătura şi eu marşului matinal, nu ştiu dacă neapărat pentru a participa la realizarea visului măreţ al oamenilor muncii de a duce ţara pe culmile cele mai înalte ale socialismului, cât pentru bucuria nemărginită de a-mi fi buni pantofii mamei cu toc şi de a tropăi în ei câteva sute de metri.

Acum, după mai bine de 20 de ani, când îmi sunt buni pantofii mamei, păşesc în sfârşit cu zgomot spre lucru, alături de ceilalţi. Particip la ropotul de paşi grăbiţi şi la realizarea visului măreţ al angajaţilor, acela de a avea bani, şi mai mulţi bani, o casă, poate o maşină şi rate, categoric rate.

After all...

Şi, după bucuria brăduţului împodobit şi a fulgilor de nea, după cârnaţi, tobă, măietec şi jumeri cu ceapă, după 8 feluri de prăjituri şi 3 zile de sarmale-intensiv, după aproape o săptămană de somn la amiază şi TV servit la pat (cu incursiuni eretice pe 'Acasă'), după foc la sobă şi alergat prin zapadă după Nero (care nu a înţeles de ce preşul de la intrare nu e jucăria lui), după o noapte de gin tonic cu lămaie (o felie, aceeaşi de fiecare dată, pentru că nu contează decât la primul pahar), după 1 oră de frig în aşteptarea unui taxi, după o repriză de somn care să le şteargă pe toate şi încă o sesiune de vegetat, s-a facut Luni şi m-am întors la statutul meu preferat de 'şobolan de galerie', cum ar zice unchiu.