A trecut ceva vreme de când n-am mai mers cu trenul, atât de multă că acum trenul se cheamă ‘săgeată’ şi nu mai face zgomotul acela specific la trecerea peste îmbinările şinelor.
Timişoara. Ora 5 fără ceva, dimineaţa, în gară. Uşor dezolant, uşor murdar şi nici afişajul cu sosiri - plecări nu mai merge. Ce-i neschimbat: chioşcurile cu hamburgeri, cafeaua proastă şi oamenii ciudaţi. Luăm bilete, luăm apă, luăm cafea şi ieşim pe peron să respirăm aerul metalic şi să aprind o ţigară. “Destul de multă lume pentru ora asta…” Dintr-un telefon aproape ‘polifonic’ strică dimineaţa o manea. Cineva o pune la nesfârşit... suferă din dragoste, e de înţeles.
Trenul nu mai vine. Lumea începe să-i întrebe pe naşi dacă la linia asta. Nasii zic da la început apoi glumesc că nici ei nu mai ştiu sigur. Încă o ţigară şi câteva guri de cafea; cafea prostă, dar totuşi cafea. Apare şi săgeata. Urmează o îmbulzeală scurtă; cum săgeata are două vagoane, 1 şi 3, iar vagonul 1 nu e primul după locomotivă, lumea e confuză. Ne urcăm, ne aşezăm, pornim.
Somnul de 2 ore de peste noapte se cere continuat; mi-e frig de oboseală şi nu găsesc poziţia comodă de nani. În cele din urmă renunţ să mă mai foiesc şi aţipesc. Mă trezesc când oprim în ceva staţie şi pentru câteva secunde nu ştiu unde sunt; apoi îmi dau seama că sunt în tren, închid gura şi mă avânt din nou pe tărâmul viselor de care n-o să-mi adunc aminte.
Şibot. Soare, vânt (coafura rezistă) şi nici o legătură spre Cugir în următoarele 4 ore. Ne lipim de-o ocazie şi pe la 10 suntem acasă.
A fost mişto cu trenul. Mi-era dor. Vorbesc serios.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu