In the death car

După 2 săptămâni de călătorit exclusiv by fir, a venit și ziua (mă rog, era seară) când am comis păcatul suprem și am luat taxi-ul spre casă. Pedeapsa a venit instantaneu iar suferința a fost aproape de nesuportat, putând să o calific ca fiind a 'near death experience'.

La sfârșitul unei zile de vineri obositoare și deloc palpitantă m-am gândit că cea mai bună terapie ar fi o clătită din complex și un film vizionat la căldurică pe canapea. Și cum era deja cam târziu, am zis că mai bine iau taxi. Ajung la Mayday și aleg să urc într-un tudo. În secunda în care închid ușa, mă lovește un aer cald și plin de... nu știu cum să-l descriu... era o combinație fatală de sudoare, câine ud, ciorapi putrezi și multe alte lucruri care probabil au fos vii odată dar au murit de mult. M-am mutat instant din spatele șoferului și m-am lipit de ușa din dreapta. Am început să respir încet și să-mi doresc să fi putut mânui tehnicile călugărilor tibetani, ca să-mi induc un fel de moarte clinică. După câteva minute mi-am aranjat eșarfa de la gât și preț de 8 secunde am respirat o urmă din parfumul meu și am evitat leșinul. După alte câteva minute am deschis ușor punguța cu clătite și mi-am concentrat nasul spre firicelul de miros plăcut care răzbea din ea. A fost un drum lung și am avut timp să mă gândesc la alegerile pe care le-am făcut în viață, la cei dragi, la soare, flori și Dumnezeu.

Am prins toate semafoarele pe roșu. La fiecare groapă din asfalt eram asaltată de o doză suplimentară de duhneală. Priveam pe geam cu ochi mari, triști și roșii, mă uitam cu emoție la pietoni și îi invidiam. Mintea făcea tot felul de scenarii salvatoare ('la viteza asta, poți sări din mers'). Începea să mă mănânce pielea și derulam în gând toate reclamele la produse de curățat care omoară bacteriile. Puteam să jur că vad în semi-intuneric creaturi minuscule și pline de răutate care se urcă pe mine.

În cele din urmă am coborat din mașină, am zâmbit, am zis la-revedere (yes, I'm too nice) și am început să respir cu nesaț aerul rece cu tot cu fulgii de zăpadă ce pluteau în el. Când am ajuns în casă încă mai simțeam în stomac gustul teribil al chestiei pe care o respirasem tot drumul. Am aprins o țigară ca să șterg urmele și după o jumatate de oră am putut să mă bucur de clătita mea.

Nu, nu sunt o sensibilă, nu mi se face rău de la mirosul de canal sau de la cel al toaletelor ecologice. Am mai prins taxiuri cu miros dubios, am mers cu firul vara și am fost ok dar de data asta cred că mi-am cunoscut limitele toleranței olfactive.