Îmi aduc aminte cum mă trezeam dimineaţa în mersul grăbit al oamenilor care se duceau la 'servici'. Se întâmpla în preajma revoluţiei, pe vremea când stăteam încă la bloc. Si ştiu că ritmul creştea pe măsură ce ora se apropia de 7. Când uzina suna de 7 fără zece, se auzea un ropot de tocuri, făcut de paşi mai mărunţi sau mai mari. Câteodată mă ridicam din pat şi mă uitam pe geam fascinată de graba crescândă a oamenilor. Aspiram cumva la momentul în care mă voi alătura şi eu marşului matinal, nu ştiu dacă neapărat pentru a participa la realizarea visului măreţ al oamenilor muncii de a duce ţara pe culmile cele mai înalte ale socialismului, cât pentru bucuria nemărginită de a-mi fi buni pantofii mamei cu toc şi de a tropăi în ei câteva sute de metri.
Acum, după mai bine de 20 de ani, când îmi sunt buni pantofii mamei, păşesc în sfârşit cu zgomot spre lucru, alături de ceilalţi. Particip la ropotul de paşi grăbiţi şi la realizarea visului măreţ al angajaţilor, acela de a avea bani, şi mai mulţi bani, o casă, poate o maşină şi rate, categoric rate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu